Peștele handicapatelor

Acum 20 de ani, el o iubea. Era ea cam de la țară, needucată și necoaptă, dar avea o energie proaspătă, un tonus bun și promitea, numai cît o vedeai, să te facă un bărbat fericit. S-o fi iubit, poate, pînă acum zece ani. Apoi a început s-o înșele. Cu altele. Ce-i drept, nici ea nu mai era ca-n anii ’90: se mai împlinise, devenise costisitoare (însă utilă la orgoliu și CV s-o afișezi cu tine prin tîrg) și mofturoasă. Celelalte țiitoare, deși abia aduceau vag cu ce era EA, prima, în anii de început, erau tinerele. Și cam prostuțe, deci numai bune. Dar făceau mai puține nazuri decît prima cînd le dădeai la produs, așa cum face orice bărbat care știe ce vrea de la viață. Desigur, pentru banii de la alt bărbat, ceva mai bogat decît el. După încă zece ani, el a rămas tot cu ea. Cu aia, cu prima. Puteți să-i ziceți, simplu, supraviețuitoarea. Celelalte au avut viață scurtă: au costat prea mulți bani în prea puțin timp. Fatal. Acum, după încă o decadă, el zice despre toate că-s handicapate. Că-s niște proaste penibile și anacronice. Ba mai mult, că tot timpul au fost așa. Și că nu știu decît să se plîngă că le-a scos el la produs, în loc să se gîndească la cum să accepte asta în mod creativ și să-l mulțumească pe clientul nostru, patronul nostru. Dar el, chiar și așa, în mărinimia lui de pește, rămîne în continuare să le scoată la produs și să le spună ce proaste sînt ele că-s proaste. Și, normal, să le ia banii.